Era noaptea dintre ani. În pădurea cea deasă era o liniște de deplină. Parcă nici frunzele nu mai erau legănate de vântul puternic, parcă nici timpul nu mai trecea. Era acel moment sacru dintre ani în care toată lumea se gândește la cele întâmplate în anul ce se încheie și încearcă să decidă dacă a greșit sau dacă a făcut ce trebuia.
Numai înțeleaptă bufniță se gândea la ce o așteaptă în anul care venea încet, încet. Deodată întunecata pădure se lumină. Regele cerb venise ca în fiecare an să strice liniștea și să anunțe venirea noului an. Prima zi de ianuarie a început acompaniată de boncănitul prelung al cerbului și, eliberate parcă, frunzele au început din nou să danseze pe ritmul alert al vântului, iar timpul a reînceput să treacă cum face el întotdeauna. Toată pădurea a revenit la viată. Iepurașii cei fricoși au ieșit din vizuinile lor, lupii cei bravi au ieșit din bârlogurile lor. Numai înțeleapta bufniță așteaptă să treacă acest vis de iarnă, această trezire la viată a pădurii de mult adormită. Voia să memoreze acest moment de freamăt plăcut, dar totuși deranjant unde nu exista nicio dușmănie, nicio luptă. Știa ca acest vis al unei nopți de iarnă nu se va mai repeta până anul viitor.
Știa că acest moment nu va mai fi niciodată la fel, pentru ca mulți își vor dispare, victime în lupta continuă din cuprinsul codrului, dar și pentru că mulți vor fi noi veniți în marea și nesfârșita agitație a pădurii. Știa că și ea poate fi următoarea victima a necruțătorului lup, și că poate nu va mai participa la acest minunat vis.
Dar cel mai important, știa că iubea pădurea cea nesfârșită și freamătul ei continuu. Iubea animalele fie ele prădător sau pradă. Iubea viată, pentru că viața este iubire nesfârșită.